Drum în primăvară

Mugurii de iarbă se întorc în stele
Înotînd în neguri, înotînd în ger,
Vin de sub zăpadă primăveri rebele
Peste-a mea uitare, arcă de mister.

De nevoie plînge faldul de zăpadă,
Carul vechii toamne scîrţîie pierdut,
Nu e nici o veste, dar fără tăgadă
Iarna nu e iarnă, e doar gînd trecut.

Căi de drumuri albe se-nveşmîntă-n umbre,
Împăcare tristă vine peste noi,
Se dă clipa zilei, noaptea să ne umble
În pierduta şoaptă, ultimei nevoi.

Vine primăvara-n mugurii de ierbi,
Într-un pas de ducă păsuit de cerbi.

Reale primăveri

Abisul vieţii grabnic mă-nconjoară,
Bineţe-mi dau stăpînii de poveri,
Abia mai ştiu de gîndul stă să moară,
Ori de plec eu în prag de primăveri.

Cărări stinghere valului dau pace
Şi cheamă focul mîngîindu-l blînd,
Eu vin din pragul caselor sărace
Şi plec în largul falnicului gînd.

Cobai de marmă înstelat de grijă,
Podar pe calea unde toate plec,
Din steaua mea se rupe cîte-o schijă
În susurat izvor de plînset sec.

Mireasmă de scîntei îmbujorate,
Călări pe soare umbre mari se duc,
Mai sînt iubiri, încă mai sînt păcate,
De-n moarte plec, spre viaţă o apuc.

Şi tot mereu pe cale-s primăveri,
Bineţe-mi dau stăpînii de poveri.

Lasă-mă, stăpîne

Hai şi mă redă eternităţii,
Lasă-mă, stăpîne, cu-al meu vis,
Smulge-mă orgiei izbucnite,
Nu-s decît istovitor abis.

Lasă-mă în bestia de viaţă,
Nu-mi culege boabele de gînd,
Stinge-le în praful de pe drumuri
Regăsite-n şoapta mea plîngînd.

Mugurii de seară se vor stinge,
Clipele de foc mă vor răni,
Nu-mi mai smulge ultimile patimi,
Lasă-mi bucuria de-a mă şti.

Ah, stăpîne, muritori cu toţii
Se vor stinge lîngă gîndul meu,
Vor aprinde stele şi luceferi
De va fi uşor acum ce-i greu.

Ne întoarcem ca din iadul clipei,
Ne plecăm să nu ne mai vedem,
Vom purta pe umeri ne’mplinirea,
Altceva nu-i drept să mai avem.

Voi pieri şi eu, şi tu, stăpîne,
Nu vom fi, în timp, deloc mai mult,
Eu voi fi un dor de azi şi mîine,
Tu vei fi acelaşi gînd trecut.

Nu, stăpîne, clipa nu ne trece,
Clipa nu se-ntoarce, nicăieri,
Drumul nostru urlă plin de focuri,
Şi-i destul. Atît mai ai: să speri.

Bob de grîu

Spicul boabelor uscate
Trage focu-n alte sate,
Şi le lunecă-n tîrziuri
Către clipe şi pustiuri.
Şi învăluiţi în stele,
Vrajă a nopţilor mele,
Caii bobului de grîu,
Trag izvorul în pîrîu.

Aburind, un nimb al lunii,
Mîngîie în vîrf gorunii
Şi, cu ochii lor de focuri,
Vraja nopţii altor locuri.
Umbra nimbului de soare
Se afundă în izvoare
Şi se pierde-n colb de rîu,
Netihnitul bob de grîu.

Obosind în raze arse,
Peste cerul ce le sparse,
Trec din noapte în lumină
Nevăzute flori de mină.
Călătoare raze-a nopţii
Plîng în scîrţîitul porţii,
Şi-n izvor şi în pîrîu
Drumul bobului de grîu.

Dorul lacrimei

Iarăşi cerul vrea să-mi plîngă
Nouri plini de zbor şi ploi,
Şi-nvelit în vis să-mi frîngă
Pribegia celor doi.

Măgulit de stele stinse,
Noaptea stinge flăcări mari,
Şi-n înnegurări aprinse
Poţi să pleci sau să dispari.

Cale către mai departe
Unduită-mi ia avînt,
Oblojită, fără de moarte,
Plînge ceruri pe pămînt.

Şi-n tîrzie împăcare,
Mugurii din ierbi vor da,
Cum îmi plouă, cîte-o floare,
Primăverii şoapta ta.

Iarăşi cerul o să-mi plîngă
Nouri plini de nimb stellar,
Şi un mugur vrea să-mi frîngă
Amintiri de-acum în dar.

Ning fără zăpadă

Cum ninsoarea umblă

peste-un ochi de stele,

Umbra cade-n geruri

veşnicii să spele.

Zboruri de departe

cad încet şi-asudă,

Şi se-mbrac în noapte,

steaua cere trudă.

Vijelii supuse

mi se sfarmă-n palmă,

Numai unda mării

nu-i, ca mine, calmă.

Cată amintire,

cată păsuire,

Peste toate-i iarnă,

vară-n amintire.

Lacrima învinsă

nici nu cade-n ceruri,

E de vis brăzdată,

arde gînd în geruri.

Cade în pămînturi,

mreaja vieţii, pradă,

Amintiri supreme

ning fără zăpadă.

Dor de foc

Cărările umbrite de omăt
Se scurg în paşi către pămînt şi cer,
Şi vin în vale apele-ndărăt
Sub arsele pridvoare plînse-n ger.

Pe urmele de prăzi şi vînători
Trec încet desişuri uşurate,
Se regăsesc în paşi de trecători
Şi-ntr-o taină, din trecut, uitate.

Călători ai cerului de noapte
Lasă-n ţipăt de acvilă visul,
Şi-ţi cuprind înveninate şoapte
Ce-şi deschid ne’ntîrziat abisul.

Ţipătoare, clipele de seară,
Plîng vrăjite de un mugur veşnic,
Vine timpul muntelui să ceară
Taina unui foc aprins, vremelnic.

Şi cum stins, un foc nu poţi aprinde,
Ai doar focul ce te mai cuprinde.

Nopţi de iarnă

Ca din ochiul rătăcit de soare,
Dintr-un spic de gheaţă cată luna,
Apa susurîndă în izvoare,
Munţii ce-i îmbracă, iar, furtuna.

Brazii încărcaţi de viscolire
Îşi apleacă cetina plîngîndă,
Ocrotind a iernilor iubire
Şi odihna lupilor la pîndă.

Vîntul aspru şuieră prin stele,
Sfîşiat de-un urlet de aproape,
Aripi mari de ceaţă vin să spele
Lacrima de cer în colb de ape.

Cerbi şi ciute, umbre mari de iarnă,
Trec cu pas sfios în legănare,
Şi ne vin luceferi să aştearnă
Pe un vîrf de munte o-ntîmplare.

Oblojit de frig un vad trosneşte,
Împărţindu-şi harfa sa de gheaţă,
Şi pe roata morii se opreşte
Mîngîiat de lună ori de ceaţă.

Oltul în Oltenia

Cum ne e străbuna moştenire,
Veacuri de istorii urcă-n munţi,
Şi-n puterea nopţii de-mplinire
Se aşază peste maluri punţi.

Hoardele de pradă îşi pierd urma,
Apele se spală pe pămînt,
Baciul mioritic mînă turma
Şi în miezul iernii cîntă-n vînt.

Brazi bătrîni de veghe în hotare
Ne rostesc de Mircea cel Bătrîn,
Şi păgînii fug în depărtare,
Oltu-i din vechimi mereu român.

Clopote de timp se trag în turle,
Cozia l-aşteaptă pe Mihai,
Vremi îndepărtate ţin să urle,
Numai Oltul ne rămîne crai.

Călăuza apei din izvoare
Paşii de ţăran ia împrumut,
Şi-n apus şi-n răsărit de soare
Dunărea îi pierde în trecut.

Şi cum Oltul pavăză ne este
Prin istorie făcînd recurs,
Împlinind şi maluri, şi poveste,
Oltul e român în vad şi curs.

Unde sfînt ne este idealul
Şi e vulturul pe cer stapîn,
Oltul ne mîngîie blînd cu valul,
Brav botezător de plai român.

Drumul stelelor

Cohortele stelare
Trec în depărtare,

Şi trec încet, încet,
Pe urme de regret.

Revin pe totdeaună,
Înmiresmînd furtună,
Şi caută spre lună.

Şi dacă dau de soare,
Se strîng în zori de zare.

Şi trec şi se tot trec
Şi Orionu-i sec.

Drumul canalelor

Canale triste curg spre abatoare
În cele drumuri ultime mereu,
Pe cîmpuri albe-i purpură în soare
Şi parcă peste ele-i trupul meu.

Şi parcă-n inimi ţipătul se strînge,
Se zvîrcoleşte-n murmure amar,
Şi nici nu rîde, nici nu poate plînge,
Încins de un cuţit fără habar.

Iar umbre ale crucilor din frunze
Dau foc la aburii spre cer suind,
Şi-n calea epopeelor pătrunse
Aşează cerul nopţilor fugind.

Şi-n drumul lor nici nu se mai adună,
În drumul către rai ori către iad,
Ci cată către frunzele-n furtună,
Fără să simtă că-n adîncuri cad.

Şi sînt lumina rădăcinii nopţii,
Şi sînt sărutul pariei dintîi,
Un leagăn sînt şi, ca un cui al porţii,
Botezător de creştet şi călcîi.

Prohod de valuri trece peste gheaţă
Pe vadul urmelor, nemişcător,
Mai ţipă-n cer şi se sfîrşeşte-o viaţă
Şi curg canale trist spre abator.

Hai, fraţi români

Hai, fraţilor, luaţi-vă arme,
Aduceţi destinul în ţară,
Dacă trecutul adoarme,
Degeaba mai e primăvară.
Chemaţi-vă pruncii degrabă
Şi tainic priviţi-vă-n focuri,
Şi între odihnă şi treabă
Refaceţi a vremilor locuri.

Cu lacrimi la marginea ţării
Întindeţi o horă străbună,
Purtaţi-vă-n voia chemării
Cu sfîntă-ne limba română.
Întoarceţi şi vechile timpuri
Strîngîndu-vă fii în braţe,
Zac glorii sub vînt şi nisipuri,
Orgiile stau să ne-nhaţe.

E taina luminii pătrunsă,
Înfipt e cuţitul la sînge,
Mereu în seifuri ascunsă,
Istoria ţării ne plînge.
Pămîntul e plin de mistere,
Pămîntul e chiar viaţa noastră,
Avem doar această avere,
Să n-o aruncăm pe fereastră.

Luaţi-vă fraţilor arme,
Şi astfel priviţi către lume,
Trecutul nu poate, nu doarme
Cît ţara aceasta-i renume.
De sufletul, poate, adoarme,
Degeaba proces de conştiinţă,
Hai, fraţilor, luaţi-vă arme,
Ne-ndeamnă româna fiinţă.

Vreau un cal

Vreau un cal, un cal împărătesc
Şi un rug să am cu ce-l hrăni,
Şi pe urme albe s-o pornesc,
Să ajung şi să mă pot opri.

Să ajung din urmă sănii mari,
Să m-alerge haitele de lupi,
Calul meu să-i roadă în lăstari,
Ca altar al mărului ce-l rupi.

Vreau o şa, s-o pun pe-un cal de foc,
Să-mi aprindă-n drum o zi din nopţi,
Să-mi fiu umbră şi să-mi fiu noroc
Cînd trosnesc şi lemnele la porţi.

Să le-ascult în tropotul de cal,
S-o pornesc către un alt tărîm,
Şi pe spuma crestelor de val,
Alburi de zăpezi să mai dărîm.

Vreau o torţă, vreau un zurgălău,
S-o pornesc pe drum căutător,
Haide, calule, e drumul tău,
Du-mă tu, eu sînt un călător.

Să ajungem pînă-n zori de zi,
Să dormim pînă pe înserat,
Să ajung ştii unde mi-aş dori,
Şi-ţi dau ţie ceru-nvăpăiat.

Dar, hai, calul meu, mereu lumesc,
Ia din braţul meu un braţ de fîn,
Tu trudeşti la drumul ce-l trudesc,
Şi pe-afară gerul e stăpîn.

Hai, mai repede şi hai, încet,
Haide, haide, fără de regret.

Zbor de iarnă

E prea frumos, afară iar e viscol,
Pămîntul este tras de şapte cai,
Şi-i iarnă iar, e iarnă iar la Pristol,
Şi vîntul cîntă hore lungi la nai.

Cu ochii arşi mă-ntorc din rătăcire,
Şi cerul înstelat încerc privi,
Mă simt un rob şi cat în amintire
Un drum spre clipa ce se va ivi.

Trosnesc în foc stejarii de-altădată,
Şi stelele din miezul lor ţîşnesc,
Afară-i frig şi noaptea e bogată
De apele ce-n geruri se iubesc.

De-atîtea toate luna se ascunde
Şi ochi de foc din ceruri mă privesc,
Prin ochii mei în suflet vor pătrunde,
Şi-mi vor grăi, demonic, îngeresc.

Mă văd ascuns în ultima privire
Ademenind mereu un ultim pas,
Şi renegat de nopţi de rătăcire
Pornesc mereu de unde am rămas.

Mi-e frică mie şi privesc spre lemne,
Îmi dau tîrcoale-n suflet rădăcini,
Pe pieptul meu răsar în taină semen,
Precum o floare într-un cîmp de spini.

Mă doare cerul spintecat de viscol,
Mă doare apa Dunării la mal,
Ce iarnă iar, ce iarnă iar la Pristol,
Mi-e dor de-o şa şi-mi este dor de-un cal.

Mă simt în prag corabia măreaţă,
Mă simt epava ce salvează vieţi,
Cîntă cocoşi. E poate dimineaţă,
Sau doar gîndesc şi ei la dimineţi.

Eu cat acum spre albe calendare
În care toate sînt de neclintit,
Doar focuri reci ce ard în depărtare
Mi-au fost în suflet pîine şi cuţit.

S-au răsculat domnii stăpînitoare,
Cei înjunghiaţi m-au pus să fiu mai sus,
Mi-au dat în dar lumini înălţătoare
Şi-un jurămînt cu ce-au avut de spus.

La mreaja sobei caut către mare
Şi caut malul îmbrăcat de val,
Ce dor îmi este-acum de depărtare!
Aş vrea o şa, aş vrea un drac de cal.

Mă doare bradul mîngîiat de viscol,
Mă doare gîndul munţilor străbuni,
Şi-i iarnă iar, e iarnă iar la Pristol,
Şi-n dimineaţă viscolesc genuni.

Sonet feroviar

Am să te-aştept în fiecare gară,
Dacă prin gînd ţi-o trece să şi urci,
Am să te-aştept în fiecare seară
La un semnal pe care-l tot încurci.

Am să te-aştept plîngînd pe căi ferate,
Cu ochii înroşiti să-ţi fiu semnal,
Şi doar cu amintirile uitate
Sa mă-mpreun ca şi un val cu-n mal.

Pluteşti pe-o mare tainică-n urgie
Cu tot ce-a fost fiind adevărat,
Şi o furtună iarăşi mă îmbie
Dar unde este gara de-altădat?

Şi tot mereu rămîn în aşteptare
În orice tren de ai să şi cobori,
Trecutul, de-am să-l ştiu, e o eroare
Ca albul mat al primelor ninsori.

Albit de neguri, rele şi povară
Cu tot ce s-a-ntîmplat, te voi iubi,
Şi-am să te-aştept în fiecare gară,
Am să te-aştept mereu strivit de zi.

Cu inima bătînd în ritmul roţii,
Urmez un drum pe care l-am urmat,
Şi cum şi noaptea mi-au furat-o hoţii,
Eu caut gara-n care ai urcat.

Şi iar m-apasă ultima privire
Din toate cîte-am vrut de neuitat,
A fost frumos, uitata mea iubire,
Dar astăzi doar un tren e-adevărat.

Te-aştept să urci în orişicare gară,
Te-aştept în orice tren cînd să cobori,
Albit de neguri, stele duc povară
Şi-or să m-apese dimineţi în zori.

Am să te-aştept din zi în miezul nopţii,
În orice tren şi în oricare gară,
Cu inima bătînd în ritmul roţii,
Eu te aştept în fiecare seară.

La fel de firesc

Tăcerea e botezul întîmplării
Din lacrima topazului menit,
Şi chiar menirea tristă a chemării
La porţile ce-ai bate osîndit.

Şi caţi, firesc, durerii nesfîrşite,
Un leac spre care ştii că ai pornit,
Să-l dăruieşti apoi în zori ivite
Oricărui suflet rob şi obidit.

Nici noaptea nu-i un drum la întîmplare
Din ochii tragic conjuraţi de zei,
Şi e botezul scris de fiecare
Pe palma înjunghiată de temei.

Şi caţi cu inima, din întîmplare,
Paharul cu otrava ce ţi-o bei,
Şi măsluieşti întreaga depărtare,
Ca şi dresorul sfîşiat de lei.

Întregul drum e presărat de vînturi
Cu spada şi cu scutul învrăjbit,
Năluci de umbre-ncărunţesc pămînturi
A nu te-ntoarce, chiar de n-ai pornit.

Şi pajura ce rătăceşte-n vînturi,
Îngenuncheată parcă de zenit,
Se leagănă-n privirea ce ţi-o vînturi
Spre infinitul ce te-a izgonit.

Întrebătoare vin furtuni mereu,
E drept, furtuna e cuvîntul meu,
Şi mă întreb mereu şi tot mereu:
Cine sînt şi care-i drumul meu?

O umbră-a celui ce a fost mereu.
Şi plec la drum doar eu şi gîndul meu.