Autocaracterizare

Sunt un om grăbit, se vede bine,
Chiar şi versul meu este hoinar;
Ştiu că doar o clipă-mi aparţine
Şi nu vreau să treacă în zadar.

Caut tot mereu spre mai departe,
Nu mă tem de viscol sau furtuni,
Gândul mi-l aşez în câte-o carte
Şi mai cred că pot trăi minuni.

Câteodată las şi de la mine,
Alteori privesc spre necuprins,
Îmi refac palate din ruine
Şi nu pot să ştiu că sunt învins.

Dar o cruce ştiu că-mi port mereu
Spre Golgota sufletului meu.

Eşti frumoasă...

Eşti frumoasă şi o ştii prea bine,
N-are rost să ţi-o mai spun şi eu.
Gândul mi-e prădalnic, nu-l pot ţine
Şi rămân să te aştept mereu.

Îmi e greu să mă găsesc în noapte
Şi să ştiu că nu mai am nici rost,
Iar când viile sunt toate coapte
Îmi găsesc în cramă adăpost.

N-am să beau din vinuri învechite,
Am venit aici să plâng tăcut,
Mă-ntinez cu zile pribegite,
Ca să nu mă vezi nicicând căzut!

Eşti frumoasă şi te-aş vrea cu mine,
Dar ne copleşesc cărări în munţi,
Şi mereu mă-ntorc în vis cu tine
Şi mai pun, prin deznădejde, punţi.

Voi avea cândva parte de visuri
Copleşit de paşii merşi pe jos,
Şi trecând mereu peste abisuri,
Te voi priveghea să dormi frumos.

Îmi vei fi mereu dorinţa vieţii
Şi te voi găsi mereu în zori,
Chiar dacă las pradă dimineţii
A privirii tainice ninsori.

Eşti frumoasă întru tot şi toate,
N-are rost să spun cât te voiesc,
Mă gândesc că totuşi se mai poate
Să te am mereu, să te iubesc!

Drum în primăvară

Mugurii de iarbă se întorc în stele
Înotînd în neguri, înotînd în ger,
Vin de sub zăpadă primăveri rebele
Peste-a mea uitare, arcă de mister.

De nevoie plînge faldul de zăpadă,
Carul vechii toamne scîrţîie pierdut,
Nu e nici o veste, dar fără tăgadă
Iarna nu e iarnă, e doar gînd trecut.

Căi de drumuri albe se-nveşmîntă-n umbre,
Împăcare tristă vine peste noi,
Se dă clipa zilei, noaptea să ne umble
În pierduta şoaptă, ultimei nevoi.

Vine primăvara-n mugurii de ierbi,
Într-un pas de ducă păsuit de cerbi.

Reale primăveri

Abisul vieţii grabnic mă-nconjoară,
Bineţe-mi dau stăpînii de poveri,
Abia mai ştiu de gîndul stă să moară,
Ori de plec eu în prag de primăveri.

Cărări stinghere valului dau pace
Şi cheamă focul mîngîindu-l blînd,
Eu vin din pragul caselor sărace
Şi plec în largul falnicului gînd.

Cobai de marmă înstelat de grijă,
Podar pe calea unde toate plec,
Din steaua mea se rupe cîte-o schijă
În susurat izvor de plînset sec.

Mireasmă de scîntei îmbujorate,
Călări pe soare umbre mari se duc,
Mai sînt iubiri, încă mai sînt păcate,
De-n moarte plec, spre viaţă o apuc.

Şi tot mereu pe cale-s primăveri,
Bineţe-mi dau stăpînii de poveri.

Lasă-mă, stăpîne

Hai şi mă redă eternităţii,
Lasă-mă, stăpîne, cu-al meu vis,
Smulge-mă orgiei izbucnite,
Nu-s decît istovitor abis.

Lasă-mă în bestia de viaţă,
Nu-mi culege boabele de gînd,
Stinge-le în praful de pe drumuri
Regăsite-n şoapta mea plîngînd.

Mugurii de seară se vor stinge,
Clipele de foc mă vor răni,
Nu-mi mai smulge ultimile patimi,
Lasă-mi bucuria de-a mă şti.

Ah, stăpîne, muritori cu toţii
Se vor stinge lîngă gîndul meu,
Vor aprinde stele şi luceferi
De va fi uşor acum ce-i greu.

Ne întoarcem ca din iadul clipei,
Ne plecăm să nu ne mai vedem,
Vom purta pe umeri ne’mplinirea,
Altceva nu-i drept să mai avem.

Voi pieri şi eu, şi tu, stăpîne,
Nu vom fi, în timp, deloc mai mult,
Eu voi fi un dor de azi şi mîine,
Tu vei fi acelaşi gînd trecut.

Nu, stăpîne, clipa nu ne trece,
Clipa nu se-ntoarce, nicăieri,
Drumul nostru urlă plin de focuri,
Şi-i destul. Atît mai ai: să speri.

Bob de grîu

Spicul boabelor uscate
Trage focu-n alte sate,
Şi le lunecă-n tîrziuri
Către clipe şi pustiuri.
Şi învăluiţi în stele,
Vrajă a nopţilor mele,
Caii bobului de grîu,
Trag izvorul în pîrîu.

Aburind, un nimb al lunii,
Mîngîie în vîrf gorunii
Şi, cu ochii lor de focuri,
Vraja nopţii altor locuri.
Umbra nimbului de soare
Se afundă în izvoare
Şi se pierde-n colb de rîu,
Netihnitul bob de grîu.

Obosind în raze arse,
Peste cerul ce le sparse,
Trec din noapte în lumină
Nevăzute flori de mină.
Călătoare raze-a nopţii
Plîng în scîrţîitul porţii,
Şi-n izvor şi în pîrîu
Drumul bobului de grîu.

Dorul lacrimei

Iarăşi cerul vrea să-mi plîngă
Nouri plini de zbor şi ploi,
Şi-nvelit în vis să-mi frîngă
Pribegia celor doi.

Măgulit de stele stinse,
Noaptea stinge flăcări mari,
Şi-n înnegurări aprinse
Poţi să pleci sau să dispari.

Cale către mai departe
Unduită-mi ia avînt,
Oblojită, fără de moarte,
Plînge ceruri pe pămînt.

Şi-n tîrzie împăcare,
Mugurii din ierbi vor da,
Cum îmi plouă, cîte-o floare,
Primăverii şoapta ta.

Iarăşi cerul o să-mi plîngă
Nouri plini de nimb stellar,
Şi un mugur vrea să-mi frîngă
Amintiri de-acum în dar.