Dacă prin gînd ţi-o trece să şi urci,
Am să te-aştept în fiecare seară
La un semnal pe care-l tot încurci.
Am să te-aştept plîngînd pe căi ferate,
Cu ochii înroşiti să-ţi fiu semnal,
Şi doar cu amintirile uitate
Sa mă-mpreun ca şi un val cu-n mal.
Pluteşti pe-o mare tainică-n urgie
Cu tot ce-a fost fiind adevărat,
Şi o furtună iarăşi mă îmbie
Dar unde este gara de-altădat?
Şi tot mereu rămîn în aşteptare
În orice tren de ai să şi cobori,
Trecutul, de-am să-l ştiu, e o eroare
Ca albul mat al primelor ninsori.
Albit de neguri, rele şi povară
Cu tot ce s-a-ntîmplat, te voi iubi,
Şi-am să te-aştept în fiecare gară,
Am să te-aştept mereu strivit de zi.
Cu inima bătînd în ritmul roţii,
Urmez un drum pe care l-am urmat,
Şi cum şi noaptea mi-au furat-o hoţii,
Eu caut gara-n care ai urcat.
Şi iar m-apasă ultima privire
Din toate cîte-am vrut de neuitat,
A fost frumos, uitata mea iubire,
Dar astăzi doar un tren e-adevărat.
Te-aştept să urci în orişicare gară,
Te-aştept în orice tren cînd să cobori,
Albit de neguri, stele duc povară
Şi-or să m-apese dimineţi în zori.
Am să te-aştept din zi în miezul nopţii,
În orice tren şi în oricare gară,
Cu inima bătînd în ritmul roţii,
Eu te aştept în fiecare seară.
Din lacrima topazului menit,
Şi chiar menirea tristă a chemării
La porţile ce-ai bate osîndit.
Şi caţi, firesc, durerii nesfîrşite,
Un leac spre care ştii că ai pornit,
Să-l dăruieşti apoi în zori ivite
Oricărui suflet rob şi obidit.
Nici noaptea nu-i un drum la întîmplare
Din ochii tragic conjuraţi de zei,
Şi e botezul scris de fiecare
Pe palma înjunghiată de temei.
Şi caţi cu inima, din întîmplare,
Paharul cu otrava ce ţi-o bei,
Şi măsluieşti întreaga depărtare,
Ca şi dresorul sfîşiat de lei.
Întregul drum e presărat de vînturi
Cu spada şi cu scutul învrăjbit,
Năluci de umbre-ncărunţesc pămînturi
A nu te-ntoarce, chiar de n-ai pornit.
Şi pajura ce rătăceşte-n vînturi,
Îngenuncheată parcă de zenit,
Se leagănă-n privirea ce ţi-o vînturi
Spre infinitul ce te-a izgonit.
Întrebătoare vin furtuni mereu,
E drept, furtuna e cuvîntul meu,
Şi mă întreb mereu şi tot mereu:
Cine sînt şi care-i drumul meu?
O umbră-a celui ce a fost mereu.
Şi plec la drum doar eu şi gîndul meu.
Mă-nvinge o mirare,
Mă-nalţă-o rătăcire,
Mi-e dor de întristare,
Mă bucur cu iubire.
Cad falduri aburinde,
Cad nori de rătăcire,
Un tîrg pe toţi ne vinde,
La preţ de amăgire.
Bat ploi înmărmurite,
Sînt viscole pe urme,
Pe creste-cărunţite
Vin amintiri de turme.
Cad ultimele lacrimi,
Vin primele mîndrii,
Cad norii grei de patimi,
Rămîn doar bucurii.
Mă-nvinge o mirare,
Mă-nalţă-o rătăcire,
Mi-e dor de întristare,
Mă bucur cu iubire.
În ochii mei stau licurici de strajă
Şi-şi povestesc de iernile de foc,
Un foc m-adoarme în tîrzia-i vrajă,
Şi-n trecere şi timpul e un joc.
Miraje sfinte-mi zugrăvesc obrazul
Şi tîmplele iau foc de-atîta nins,
Mă vede prin ferestre şi pervazul
De care m-am temut în necuprins.
A opta artă-i furtul de destine,
Împerecheate-n alburi de voal,
Şi-n sobă arde tot ce aparţine
Acestui rest total, imparţial.
O stea e-un amanet de amănunte
În necuprinderea de os şi lut,
Doar jocuri, nefiresc, iubesc un munte
Pe care-l văd aşa cum au trecut.
Corăbii albe trec pe cerul nopţii
Deasupra de stindardele de fum,
Neamănuntele iubesc proporţii,
Şi-un vraf de praf înseamnă scrum şi drum.
În Carul Mare umbra e o vrajă,
Şi toate către cer se pribegesc,
În ochii mei stau licurici de strajă,
Că obidit, în taină, te iubesc.
Vorba mea prelungă se sfîrşeşte-n şoapte,
Infinitu-mi pare o eternă noapte,
Iscodiri de veghe vin să ne purceadă,
Cerbi şi capre negre vin să ne mai vadă.
Roua mă-nfrăţeşte lungilor poteci,
Ochii tăi sînt tandri, ochii tăi sînt reci,
Văd un drum în lacrimi, drum văd în priviri,
Lîngă mine-s ceruri ca în izbîndiri.
Îmi faci semn cu şoapta, eu pe nicăieri,
Ceri cu mîna-n mînă paşii efemeri.
Nu vreau infinitul cu farmecul său,
Eu te vreau pe tine, vreau numele tău.
Roua îmi petrece drumul către creste,
Trec prin nori de seară, norii îmi dau veste,
Călător cu gîndul, călător în fapte,
Infinitu-mi pare o eternă noapte.
Flori de primăvară mi se-aştern pe gînd,
Inimi se-mpreună către cer mergînd.
Ispitit de rînduri, ispitit de vînt,
Plec o vorbă-n ceruri şi-una în pămînt.
Un stindard de veghe tu pui în priviri,
Lîngă mine-s ceruri ca în îzbîndiri,
Nu vreau infinitul cu farmecul său,
Eu te vreau pe tine, vreau numele tău.
Şi evadînd, pe zidul închisorii
Ne binecuvîntează zori de zi,
Şi-n trecerea firească, iar, cocorii
Ne cheamă către taina ce va fi.
Ne dau onorul temniţele ude
Şi se gîndesc la paşii noştri reci,
Şi-n fiecare umbră ne aude
Albastrul plîns de rouă pe poteci.
Ne duc în spate drumuri de izbîndă,
Şi cale ne clădesc păduri de brad,
Doar lacătu-nchisorii vrea să-mi vîndă
Istoria de cum era să cad.
Ne dau bineţe şoaptele din valuri
Şi porturi ale stelelor ne vor,
Păşind încet, ne mai iubim pe maluri,
Înlănţuiţi de evadări de dor.
Evadînd ne cheamă pragul nopţii
Să-i punem paşii noştrii căpătîi,
Şi să-i clădim tărîmul ce-l vor sorţii
De la pornirea lumilor dintîi.
Pierzînd în noapte noaptea nepătrunsă,
Ne oglindim privirile în zori,
În dimineaţa ce-i în noi ascunsă
Ascundem şoapta primei sărbători.
Dar, evadînd, un duh de primăvară
Ne pune-n ochi mari sceptre de destin,
Şi norii-ndepărtarea ne-o măsoară,
Avizi de ploaie spală cer senin.
De vremea lor ne povestesc tîrziuri,
Cum rătăceam pustii înspre pustiuri.
Încet, încet, plutesc în ape stele
Şi curg încet, încet şi monoton,
Şi vin încet la ţărmuri să se spele
Fugind apoi, încet, spre Orion.
Încet, încet, se scurg în nemurire
Cu ochi de foc, încet, încet, privind,
Şi vin încet la ţărmuri cu iubire,
Fugind apoi; încet în ţărm pierind.
Încet, încet, umbresc o piatră seacă,
Păşind încet în drumul lor firesc,
Dar pleacă-ncet încetului ce pleacă
Şi-ncet, tîrziu, în cer, se nemuresc.
