Ca din ochiul rătăcit de soare,
Dintr-un spic de gheaţă cată luna,
Apa susurîndă în izvoare,
Munţii ce-i îmbracă, iar, furtuna.
Brazii încărcaţi de viscolire
Îşi apleacă cetina plîngîndă,
Ocrotind a iernilor iubire
Şi odihna lupilor la pîndă.
Vîntul aspru şuieră prin stele,
Sfîşiat de-un urlet de aproape,
Aripi mari de ceaţă vin să spele
Lacrima de cer în colb de ape.
Cerbi şi ciute, umbre mari de iarnă,
Trec cu pas sfios în legănare,
Şi ne vin luceferi să aştearnă
Pe un vîrf de munte o-ntîmplare.
Oblojit de frig un vad trosneşte,
Împărţindu-şi harfa sa de gheaţă,
Şi pe roata morii se opreşte
Mîngîiat de lună ori de ceaţă.
Cum ne e străbuna moştenire,
Veacuri de istorii urcă-n munţi,
Şi-n puterea nopţii de-mplinire
Se aşază peste maluri punţi.
Hoardele de pradă îşi pierd urma,
Apele se spală pe pămînt,
Baciul mioritic mînă turma
Şi în miezul iernii cîntă-n vînt.
Brazi bătrîni de veghe în hotare
Ne rostesc de Mircea cel Bătrîn,
Şi păgînii fug în depărtare,
Oltu-i din vechimi mereu român.
Clopote de timp se trag în turle,
Cozia l-aşteaptă pe Mihai,
Vremi îndepărtate ţin să urle,
Numai Oltul ne rămîne crai.
Călăuza apei din izvoare
Paşii de ţăran ia împrumut,
Şi-n apus şi-n răsărit de soare
Dunărea îi pierde în trecut.
Şi cum Oltul pavăză ne este
Prin istorie făcînd recurs,
Împlinind şi maluri, şi poveste,
Oltul e român în vad şi curs.
Unde sfînt ne este idealul
Şi e vulturul pe cer stapîn,
Oltul ne mîngîie blînd cu valul,
Brav botezător de plai român.
Cohortele stelare
Trec în depărtare,
Şi trec încet, încet,
Pe urme de regret.
Revin pe totdeaună,
Înmiresmînd furtună,
Şi caută spre lună.
Şi dacă dau de soare,
Se strîng în zori de zare.
Şi trec şi se tot trec
Şi Orionu-i sec.
Canale triste curg spre abatoare
În cele drumuri ultime mereu,
Pe cîmpuri albe-i purpură în soare
Şi parcă peste ele-i trupul meu.
Şi parcă-n inimi ţipătul se strînge,
Se zvîrcoleşte-n murmure amar,
Şi nici nu rîde, nici nu poate plînge,
Încins de un cuţit fără habar.
Iar umbre ale crucilor din frunze
Dau foc la aburii spre cer suind,
Şi-n calea epopeelor pătrunse
Aşează cerul nopţilor fugind.
Şi-n drumul lor nici nu se mai adună,
În drumul către rai ori către iad,
Ci cată către frunzele-n furtună,
Fără să simtă că-n adîncuri cad.
Şi sînt lumina rădăcinii nopţii,
Şi sînt sărutul pariei dintîi,
Un leagăn sînt şi, ca un cui al porţii,
Botezător de creştet şi călcîi.
Prohod de valuri trece peste gheaţă
Pe vadul urmelor, nemişcător,
Mai ţipă-n cer şi se sfîrşeşte-o viaţă
Şi curg canale trist spre abator.
Hai, fraţilor, luaţi-vă arme,
Aduceţi destinul în ţară,
Dacă trecutul adoarme,
Degeaba mai e primăvară.
Chemaţi-vă pruncii degrabă
Şi tainic priviţi-vă-n focuri,
Şi între odihnă şi treabă
Refaceţi a vremilor locuri.
Cu lacrimi la marginea ţării
Întindeţi o horă străbună,
Purtaţi-vă-n voia chemării
Cu sfîntă-ne limba română.
Întoarceţi şi vechile timpuri
Strîngîndu-vă fii în braţe,
Zac glorii sub vînt şi nisipuri,
Orgiile stau să ne-nhaţe.
E taina luminii pătrunsă,
Înfipt e cuţitul la sînge,
Mereu în seifuri ascunsă,
Istoria ţării ne plînge.
Pămîntul e plin de mistere,
Pămîntul e chiar viaţa noastră,
Avem doar această avere,
Să n-o aruncăm pe fereastră.
Luaţi-vă fraţilor arme,
Şi astfel priviţi către lume,
Trecutul nu poate, nu doarme
Cît ţara aceasta-i renume.
De sufletul, poate, adoarme,
Degeaba proces de conştiinţă,
Hai, fraţilor, luaţi-vă arme,
Ne-ndeamnă româna fiinţă.
Vreau un cal, un cal împărătesc
Şi un rug să am cu ce-l hrăni,
Şi pe urme albe s-o pornesc,
Să ajung şi să mă pot opri.
Să ajung din urmă sănii mari,
Să m-alerge haitele de lupi,
Calul meu să-i roadă în lăstari,
Ca altar al mărului ce-l rupi.
Vreau o şa, s-o pun pe-un cal de foc,
Să-mi aprindă-n drum o zi din nopţi,
Să-mi fiu umbră şi să-mi fiu noroc
Cînd trosnesc şi lemnele la porţi.
Să le-ascult în tropotul de cal,
S-o pornesc către un alt tărîm,
Şi pe spuma crestelor de val,
Alburi de zăpezi să mai dărîm.
Vreau o torţă, vreau un zurgălău,
S-o pornesc pe drum căutător,
Haide, calule, e drumul tău,
Du-mă tu, eu sînt un călător.
Să ajungem pînă-n zori de zi,
Să dormim pînă pe înserat,
Să ajung ştii unde mi-aş dori,
Şi-ţi dau ţie ceru-nvăpăiat.
Dar, hai, calul meu, mereu lumesc,
Ia din braţul meu un braţ de fîn,
Tu trudeşti la drumul ce-l trudesc,
Şi pe-afară gerul e stăpîn.
Hai, mai repede şi hai, încet,
Haide, haide, fără de regret.
E prea frumos, afară iar e viscol,
Pămîntul este tras de şapte cai,
Şi-i iarnă iar, e iarnă iar la Pristol,
Şi vîntul cîntă hore lungi la nai.
Cu ochii arşi mă-ntorc din rătăcire,
Şi cerul înstelat încerc privi,
Mă simt un rob şi cat în amintire
Un drum spre clipa ce se va ivi.
Trosnesc în foc stejarii de-altădată,
Şi stelele din miezul lor ţîşnesc,
Afară-i frig şi noaptea e bogată
De apele ce-n geruri se iubesc.
De-atîtea toate luna se ascunde
Şi ochi de foc din ceruri mă privesc,
Prin ochii mei în suflet vor pătrunde,
Şi-mi vor grăi, demonic, îngeresc.
Mă văd ascuns în ultima privire
Ademenind mereu un ultim pas,
Şi renegat de nopţi de rătăcire
Pornesc mereu de unde am rămas.
Mi-e frică mie şi privesc spre lemne,
Îmi dau tîrcoale-n suflet rădăcini,
Pe pieptul meu răsar în taină semen,
Precum o floare într-un cîmp de spini.
Mă doare cerul spintecat de viscol,
Mă doare apa Dunării la mal,
Ce iarnă iar, ce iarnă iar la Pristol,
Mi-e dor de-o şa şi-mi este dor de-un cal.
Mă simt în prag corabia măreaţă,
Mă simt epava ce salvează vieţi,
Cîntă cocoşi. E poate dimineaţă,
Sau doar gîndesc şi ei la dimineţi.
Eu cat acum spre albe calendare
În care toate sînt de neclintit,
Doar focuri reci ce ard în depărtare
Mi-au fost în suflet pîine şi cuţit.
S-au răsculat domnii stăpînitoare,
Cei înjunghiaţi m-au pus să fiu mai sus,
Mi-au dat în dar lumini înălţătoare
Şi-un jurămînt cu ce-au avut de spus.
La mreaja sobei caut către mare
Şi caut malul îmbrăcat de val,
Ce dor îmi este-acum de depărtare!
Aş vrea o şa, aş vrea un drac de cal.
Mă doare bradul mîngîiat de viscol,
Mă doare gîndul munţilor străbuni,
Şi-i iarnă iar, e iarnă iar la Pristol,
Şi-n dimineaţă viscolesc genuni.
