Primiţi-mă! Am fost aşa cum sînt.
Am nopţi de bucurii şi insomnie
Şi duc cu mine-a lumii nebunie.
Dar totuşi bucuria port cu mine
În inima strivită de ruine,
Şi port în partea stîngă şi în sînge
Durerea care nici nu poate plînge.
Durerea lumii încă mă apasă,
Gonindu-mă şi noaptea de acasă,
Ca-n rană inima să îmi vibreze,
Cu visurile veşniciei treze,
Eu am pe nimicia faptei mele
Un zbor de stele către alte stele.
Iar viforul ce urlă şi mă stinge,
Încearcă a mă pierde şi convinge.
Iar peste împliniri, peste dezastre,
Eu totuşi am şi gîndurile voastre,
Şi port cuvîntul cum îmi port în sînge
Aceste bucurii ce voi a strînge.
Şi-adun pe gînduri, rînduri şi plînsoare
Acelaşi drum de-aici şi pîn’ la soare.
Iar dacă nu mai am nici cui mă plînge,
O lacrimă se scurge pînă-n sînge.
Primiţi-mă cu sîngele otravă
Cu toată viaţa mea mereu bolnavă,
Bolnavă de o şoaptă-nsîngerată
Şi de tăcerea lumii-ndurerată.
Eu astăzi port durerea tuturora
Şi bat cu toate ceasurile ora,
Primiţi-mă, aşa am fost şi-oi fi,
Atît cît voi trăi, cît voi muri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu