Din lacrima topazului menit,
Şi chiar menirea tristă a chemării
La porţile ce-ai bate osîndit.
Şi caţi, firesc, durerii nesfîrşite,
Un leac spre care ştii că ai pornit,
Să-l dăruieşti apoi în zori ivite
Oricărui suflet rob şi obidit.
Nici noaptea nu-i un drum la întîmplare
Din ochii tragic conjuraţi de zei,
Şi e botezul scris de fiecare
Pe palma înjunghiată de temei.
Şi caţi cu inima, din întîmplare,
Paharul cu otrava ce ţi-o bei,
Şi măsluieşti întreaga depărtare,
Ca şi dresorul sfîşiat de lei.
Întregul drum e presărat de vînturi
Cu spada şi cu scutul învrăjbit,
Năluci de umbre-ncărunţesc pămînturi
A nu te-ntoarce, chiar de n-ai pornit.
Şi pajura ce rătăceşte-n vînturi,
Îngenuncheată parcă de zenit,
Se leagănă-n privirea ce ţi-o vînturi
Spre infinitul ce te-a izgonit.
Întrebătoare vin furtuni mereu,
E drept, furtuna e cuvîntul meu,
Şi mă întreb mereu şi tot mereu:
Cine sînt şi care-i drumul meu?
O umbră-a celui ce a fost mereu.
Şi plec la drum doar eu şi gîndul meu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu