Drum în primăvară

Mugurii de iarbă se întorc în stele
Înotînd în neguri, înotînd în ger,
Vin de sub zăpadă primăveri rebele
Peste-a mea uitare, arcă de mister.

De nevoie plînge faldul de zăpadă,
Carul vechii toamne scîrţîie pierdut,
Nu e nici o veste, dar fără tăgadă
Iarna nu e iarnă, e doar gînd trecut.

Căi de drumuri albe se-nveşmîntă-n umbre,
Împăcare tristă vine peste noi,
Se dă clipa zilei, noaptea să ne umble
În pierduta şoaptă, ultimei nevoi.

Vine primăvara-n mugurii de ierbi,
Într-un pas de ducă păsuit de cerbi.

Reale primăveri

Abisul vieţii grabnic mă-nconjoară,
Bineţe-mi dau stăpînii de poveri,
Abia mai ştiu de gîndul stă să moară,
Ori de plec eu în prag de primăveri.

Cărări stinghere valului dau pace
Şi cheamă focul mîngîindu-l blînd,
Eu vin din pragul caselor sărace
Şi plec în largul falnicului gînd.

Cobai de marmă înstelat de grijă,
Podar pe calea unde toate plec,
Din steaua mea se rupe cîte-o schijă
În susurat izvor de plînset sec.

Mireasmă de scîntei îmbujorate,
Călări pe soare umbre mari se duc,
Mai sînt iubiri, încă mai sînt păcate,
De-n moarte plec, spre viaţă o apuc.

Şi tot mereu pe cale-s primăveri,
Bineţe-mi dau stăpînii de poveri.

Lasă-mă, stăpîne

Hai şi mă redă eternităţii,
Lasă-mă, stăpîne, cu-al meu vis,
Smulge-mă orgiei izbucnite,
Nu-s decît istovitor abis.

Lasă-mă în bestia de viaţă,
Nu-mi culege boabele de gînd,
Stinge-le în praful de pe drumuri
Regăsite-n şoapta mea plîngînd.

Mugurii de seară se vor stinge,
Clipele de foc mă vor răni,
Nu-mi mai smulge ultimile patimi,
Lasă-mi bucuria de-a mă şti.

Ah, stăpîne, muritori cu toţii
Se vor stinge lîngă gîndul meu,
Vor aprinde stele şi luceferi
De va fi uşor acum ce-i greu.

Ne întoarcem ca din iadul clipei,
Ne plecăm să nu ne mai vedem,
Vom purta pe umeri ne’mplinirea,
Altceva nu-i drept să mai avem.

Voi pieri şi eu, şi tu, stăpîne,
Nu vom fi, în timp, deloc mai mult,
Eu voi fi un dor de azi şi mîine,
Tu vei fi acelaşi gînd trecut.

Nu, stăpîne, clipa nu ne trece,
Clipa nu se-ntoarce, nicăieri,
Drumul nostru urlă plin de focuri,
Şi-i destul. Atît mai ai: să speri.

Bob de grîu

Spicul boabelor uscate
Trage focu-n alte sate,
Şi le lunecă-n tîrziuri
Către clipe şi pustiuri.
Şi învăluiţi în stele,
Vrajă a nopţilor mele,
Caii bobului de grîu,
Trag izvorul în pîrîu.

Aburind, un nimb al lunii,
Mîngîie în vîrf gorunii
Şi, cu ochii lor de focuri,
Vraja nopţii altor locuri.
Umbra nimbului de soare
Se afundă în izvoare
Şi se pierde-n colb de rîu,
Netihnitul bob de grîu.

Obosind în raze arse,
Peste cerul ce le sparse,
Trec din noapte în lumină
Nevăzute flori de mină.
Călătoare raze-a nopţii
Plîng în scîrţîitul porţii,
Şi-n izvor şi în pîrîu
Drumul bobului de grîu.

Dorul lacrimei

Iarăşi cerul vrea să-mi plîngă
Nouri plini de zbor şi ploi,
Şi-nvelit în vis să-mi frîngă
Pribegia celor doi.

Măgulit de stele stinse,
Noaptea stinge flăcări mari,
Şi-n înnegurări aprinse
Poţi să pleci sau să dispari.

Cale către mai departe
Unduită-mi ia avînt,
Oblojită, fără de moarte,
Plînge ceruri pe pămînt.

Şi-n tîrzie împăcare,
Mugurii din ierbi vor da,
Cum îmi plouă, cîte-o floare,
Primăverii şoapta ta.

Iarăşi cerul o să-mi plîngă
Nouri plini de nimb stellar,
Şi un mugur vrea să-mi frîngă
Amintiri de-acum în dar.

Ning fără zăpadă

Cum ninsoarea umblă

peste-un ochi de stele,

Umbra cade-n geruri

veşnicii să spele.

Zboruri de departe

cad încet şi-asudă,

Şi se-mbrac în noapte,

steaua cere trudă.

Vijelii supuse

mi se sfarmă-n palmă,

Numai unda mării

nu-i, ca mine, calmă.

Cată amintire,

cată păsuire,

Peste toate-i iarnă,

vară-n amintire.

Lacrima învinsă

nici nu cade-n ceruri,

E de vis brăzdată,

arde gînd în geruri.

Cade în pămînturi,

mreaja vieţii, pradă,

Amintiri supreme

ning fără zăpadă.

Dor de foc

Cărările umbrite de omăt
Se scurg în paşi către pămînt şi cer,
Şi vin în vale apele-ndărăt
Sub arsele pridvoare plînse-n ger.

Pe urmele de prăzi şi vînători
Trec încet desişuri uşurate,
Se regăsesc în paşi de trecători
Şi-ntr-o taină, din trecut, uitate.

Călători ai cerului de noapte
Lasă-n ţipăt de acvilă visul,
Şi-ţi cuprind înveninate şoapte
Ce-şi deschid ne’ntîrziat abisul.

Ţipătoare, clipele de seară,
Plîng vrăjite de un mugur veşnic,
Vine timpul muntelui să ceară
Taina unui foc aprins, vremelnic.

Şi cum stins, un foc nu poţi aprinde,
Ai doar focul ce te mai cuprinde.