Cîntec nedrept

Deodată, dintr-o dată,

enigma-i amintire,

Şi-n mine se zdrobeşte

şi totuşi mă mai doare,

Doar gîndul niciodată

nu-mi este amintire,

Iubito-ţi spun: ”Adio”,

– iubirea noastră moare.

Din fapta nopţii-n valuri,

sub orizont de mare,

A fost minciună sacră

născută din splendoare,

Acum e amintire

şi file-n calendare,

Iubito-ţi spun: “Adio”,

– chiar adevărul moare.

Se duc în spaima serii

săruturi clandestine,

Beţia adormirii

acum e o eroare,

Dar nu e numai visul,

eclipsa-i în destine,

Iubito-ţi spun: ”Adio”,

– prezentul nostru moare.

Suflînd, mai greu, cu gîndul

şi fapta mea de sînge,

Mai port în împlinire

amarnica teroare,

Şi dacă-n faptul serii

scrum de trecut vom strînge,

Iubito-ţi spun: ”Adio”,

– prezentul nostru moare.

Să strîngem laolaltă,

trecutul cu prezentul,

Şi vom privi fierbinte

lumina arzătoare,

Vom regreta tîrziul

urmînd să pun accentul:

Iubito-ţi spun: ”Adio”,

– chiar adevărul moare.

Şi orice dor de seara,

tîrziu înnourată,

Va fi doar o strivire

şi zvîcnet de eroare,

Noi nu vom mai aprinde

o torţă niciodată,

Iubito, doar: “Adio”,

– iubirea noastră moare.