Întunericul precar

Îmbracă-te în negru

frumoasa mea fecioară,

Şi gîndul îţi împlîntă

în viaţa-mi înnegrită,

Dar lasă totuşi vara

să fie încă vară,

Şi te închină nopţii

de e neîmplinită.

Dacă e negru totul

şi toate stau să cadă,

Îţi aminteşte, tainic,

tăcerea mea de seară,

Şi iarna strălucindă,

cu falduri de zăpadă,

Şi soarele fierbinte

şi dalba primăvară.

Trăieşte neagra clipă

ce-ncîntă amintirea,

În toamna aburindă

de sînge şi motive,

Închide-ţi ochii mîndri

şi-aşteaptă-mi osîndirea,

Şi-ascunde-mă în taină

în motivări tardive.

Priveşte fluturi roşii

răpuşi de ceaţa deasă,

Şi înţelege chinul

ce încă năpădeşte,

Şi neagra asuprire

ce încă mă apasă,

Trecutul, tot mai negru,

ce aspru se sfîrşeşte.

Îmbracă-te în negru,

priveşte răstignirea

Şi taina dăruieşte-o

lumii născută moartă,

Păstrează cît mai vie,

neştearsă amintirea

Şi povesteşte lumii

ce ştii din a mea soartă.

Cînd fi-voi stins şi rece,

străin fiind de lume,

Întoarce-te în viaţă

şi-mplîntă-ţi o credinţă,

Dar aminteşte-ţi tainic

de-a existat un nume

Ce a aprins, obraznic,

un foc dintr-o voinţă.

Deschide-ţi ochii mîndri,

priveşte-o lume seacă,

În jurul tău priveşte,

minciuni şi nedreptate,

Dar totul aşa lasă,

lasă cuţitu-n teacă,

Doar alţii ca şi ca mine

ce-am căutat să cate.

Întoarce-te plăpîndă

în gerul de afară

De iarna o să lase

un ger ce nu mai trece,

Şi-mbracă-te în roşu,

frumoasa mea fecioară,

Tiranii au o viaţă,

dar eu voi avea zece

O simplă întîmplare

m-alungă şi mă cheamă,

Eu am crezut în trăsnet

şi-n noapte-nseninată,

Poruncile măreţe

mă lasă fără teamă,

Spre mai măriţii lumii

eu nu mă-nchin vreodată.

Dar norii mari din ceruri

n-au trăsnet şi n-au ape,

Iar slava se înalţă

din neguri şi blesteme,

Astfel a mea izbîndă

de moarte e aproape,

Să vii de vezi mormîntul

atît cît mai e vreme.

Şi vino către stele,

să îmi tot fii Luceafăr,

Şi ţine-mi iar în mînă

destinul şi voinţa!

Fără închinăciune

şi fără să mă apăr,

Am aşteptat cu lacrimi

şi-ndurerat sentinţa.

Dar doliul meu nu-i negru,

în ultimă instanţă,

În veci să se rostească,

a nu ştiu cîta oară,

Să îmi alini durerea

vei fi a mea speranţă,

Şi-mbracă-te în roşu,

frumoasa mea fecioară!<